Scriitoare româno-canadiană, Irina V. Boca a publicat atât în România, cât și în Statele Unite articole, volume de eseuri, filosofie politică și beletristică. A lucrat ca asistent universitar în Ottawa (unde a urmat un master și a obținut doctoratul în Filosofie Politică) și, poate surprinzător pentru mulți, s-a întors în țară, după un exil autoimpus timp de trei decenii. La nici jumătate de an de la revenirea în locurile natale, Irina Boca publică la Editura Moft „Zaria”, un roman despre condiția artei și artistului în contemporaneitate, o poveste de dragoste intensă și lirică, despre care autoarea spune că nu o va traduce niciodată într-o altă limbă. „Omagiu intraductibil adus limbii române”, „Zaria” este un roman scris departe de casă, dar cu gândul la ea și mai ales la patria de suflet a scriitoarei, care este arta. Provocator, nonconformist, romanul Irinei Boca scoate cititorii din zona de confort îndemnându-i să-și acceseze propriul potențial creativ și astfel să interacționeze cu romanul. „Cărțile, se zvonește, își au propriul destin”, spune Irina Boca. „Zaria” a fost concepută în exil și născută pe pământ românesc, poate tocmai pentru ca destinul ei să se împletească cu cel al cititorilor pentru care a fost scrisă. În cele ce urmează, Irina V. Boca vorbește despre experiența exilului, condiția scriitorului, dar și cea a românului obligat să își facă o viață departe de casă.
Ați emigrat în Canada în urmă cu 30 de ani și v-ați întors de curând în România. De ce ați plecat, de ce v-ați întors?
Presiunea socială a generațiilor îngrădite-ghettou, lipsa unui orizont (altul decât profesia sau succesul domestic) și dorința de a scrie au fost cele trei tare care mi-au marcat plecarea și probabil și falsa asimilare (dacă nu chiar dedublare filozofică a presupusei mele ființe) în omniprezenta matriță a modernizărilor fulgurante și, deci, acerb-capitaliste. Nu-mi surâde J. Ellul, deci nu am să continui în direcția asta profund sociologică în care absolut totul este de vânzare, dar mai ales intelectul. Nu aș blama pe nimeni pentru un astfel de deal, dar mi-ar fi greu să iert sau să uit. Pentru noi, românii, cred că este foarte important să ne cunoaștem nu numai limitele, ci și neomeneștile slăbiciuni. Chiar dacă în forul interior suntem negreșit aceeași (și, oh!, ce păcat!), ar fi de preferat să ne comportăm admirabil și atunci când pasența ne iese sau nu. Pe ce fel de pasență se mizează local sau global nu cred că ne interesează pe noi, scriitorii. Zarul a căzut (și nu o dată), jocurile-s făcute, iar noi retrăim sau repetăm, ca niște marionete-Kleist dezmembrate, un timp de mult apus.
Exilul nu-i o glumă, dar poate fi. Pe gratis, însă, nu se dă nimic. De obținut, nici atât. De ce m-am întors? Pentru că iubesc scrisul. Nu este o profesie, o intuiție nici atât, o traducere niciodată. Cred că numai securitatea și armata se ocupă cu trădările secular-interminabile și cu birocrația accidentului. Scriitura, pe cât se pare, se copiază-grefă, se sustrage pe ascuns, sau se oferă celui mai ieftin licitant.
Ce v-a lipsit cel mai mult acolo?
Oamenii. Într-o colonie proletară de împrumut, în care Smith sau Stein sunt premiați pentru te miri ce, dar mai ales pentru foiletonul cultural, oamenii sunt ghettoizați etnico-atavistic. În anii interminabili trăiți în Canada, am înțeles că românii nu au ajuns pe lista „lumii a doua.” Au fost și sunt considerați „lumea a treia,” iar atunci când ești numărat printre africani, indieni sau spanioli săraci devii, deodată, extrem de exotic. Ce mai poate fi „de dorit” în a fi român? Talentul de a supraviețui, scoarța comunistă devenită deodată platoșă divin finanțată, feminismul extra-cult obținut pe-un credit oarecare sau dulcele patriarhat mascat nihilistic? Rând pe rând, ne întrebăm, ne eschivăm, ne reamintim și, arareori, răspundem vag acestor întrebări de-o valoare doctrinară „so and so”. Fără îndoială, încă sperăm să facem în așa fel încât, într-o bună zi, românului să nu-i mai lipsească nimic, nici măcar „eul” ca alias intelectual al unei lumi în derivă mutuală sau doar inconștient-fariseică.
Cum ați regăsit România după atâta timp?
Nu mi-am dorit neapărat să regăsesc ceva. Harta României mele este prea umil-pedantă în amintiri încă ne-Panoptice, nu îndrăznesc să mă răsfăț memoralistic pentru că exilul nu permite amintirea decât ca avatar cosmic al redundanței personale sau, invers, ca umbră falic-inutilă a ambiției clonate misionar, secular-global, galactic etc. Eu nu-s bărbat, deci nu îndrăznesc să profețesc unde nu-i treaba mea sau nu-mi fierbe oala, deci mă exclud de la legea mitico-ambivalentă a puterii (in)corporate universal cum mă exclud de la orice altceva, exceptând scrisul. Dacă scriu spun adevărul, dacă-i adevărat, mă mint scriind. Gestul ăsta profund pasional și subtil admirabil nu este, de fapt, decât un solstițiu ieftin al lumii inspirate scolastic sau, altfel spus, un fiasco strategic al limbuției clarvăzătoare în date sau informații extra-expirate. Revenind din vest, estul ți se pare în urmă. Uitându-te peste umăr, parcă n-ai mai vrea să tresari de teamă că nu știi cu ce sau cu cine (se) (a)seamănă depărtările.
Când ați plecat din țară aveați deja articole și povestiri scurte publicate în România. Nu v-a fost teamă că acolo nu veți mai putea scrie? Că va fi mult mai greu să publicați?
Scrisul este o primă natură și nu o „a doua” cum ni se spune și, fără greș, ne vine prea ușor a crede. Viața și scrisul sunt împletite în mod vital de-a lungul anilor-eșec sau al momentelor scurte de reverie în care renunțarea devine literă de căpătâi. Vorbesc de renunțarea consumeristică, dogmatică sau psiho-gratulatorie căreia „omul de artă” îi devine umbră. Frica de a nu putea scrie este o constantă, o cătușă invizibilă pe care o purtăm inconștient și de care ne eliberăm scriind, făcând politică de culise sau aducându-ne aminte ce nu ne stă în caracter. Publicarea nu-i decât o reclamă costisitoare menită să satisfacă ego-ul disciplinat să aspire la glorie, faimă și, evident, capital. Luate una câte una, aceste chiasme-flagel ale contemporaneității nu sunt altceva decât inhibiții impuse (in)conștient. Vorba aceea, când știi că mori, te pregătești să nu dai greș.
Ați locuit în 4 orașe diferite și deseori ați fost privită și primită cu ostilitate (poate), ori desconsiderată doar pe principiul neapartenței la acea cultură/civilizație. Cu toate astea ați reușit să faceți un doctorat în Filosofie Politică la Ottawa, făcând o navetă de 500 km. Cum a fost pentru dumneavoastră toată această experiență?
Cruntă? Dacă nu ar fi un truism să dau voce experiențelor deziluzionante ale românilor de pretutindeni, aș răspunde ferm și fără ocolișuri. Dar imaginea creată de cuvânt ar fi prea săracă, părtinitoare și, deci, ne-concludentă. Pentru unii, doctoratul este o „mașină de tocat,” pentru alții doar o instituție unde pilele, favoritismele și ID-urile ștampilate în vest țin loc de orice altceva. „Nu faci parte din cultură,” era motto-ul verbal al profesorilor anglo-saxoni așa cum, înainte de a pleca, la Facultatea de Instalații, „sunteți scursorile lumii” ne califica tehnic și fără drept de apel. Vulgarizarea limbajului este o meserie, presupun, dar nu și un adevăr ultim sau altfel. Sigur, se poate argumenta că nu m-a obligat nimeni să studiez, a fost o alegere pe cât de liberă, pe atât de fals investită de marea masă naturalizată întru indiferenta, dar sănătoasa, ignoranță... Într-un asemenea context, îngustimea morală sau intelectuală a profesorilor este un dat, excepțiile întăresc regula și treaba merge înainte, (ca) dintotdeauna și fără remediu onorabil. Dar să nu dăm vina numai pe universități, societatea în deplinătatea ei popular emancipată nu-i altceva decât un mecanism producător/consumator în trena căruia educația pop devine mai valoroasă decât un gând. Mie, personal, nu-mi surâde să iau partea cuiva. Vulgaritatea, însă, nu îmi este prietenă.
Așa cum spuneam, viața nu e niciodată ușoară pentru românii plecați să-și facă un trai mai bun în altă țară. Ba, mai mult, asistăm la un fel de aversiune împotriva celor care vin din alte țări „să ocupe locurile de muncă ale localnicilor, să închirieze casele lor (vezi revoltele din Spania legate de creșterea chiriilor pentru localnici), o adevărată aversiune chiar împotriva afluenței de turiști. Cât de tare ați simțit dumneavoastră aceste lucruri?
Eu clasific aceste „aversiuni” drept „rubrici sau agende politice” și îmi văd de drum. Aș face, totuși, o mică precizare din moment ce asistăm la faza „soft” a inamiciției, când toți zâmbesc, ne încurajează sau ne primesc printre ei din simplă curiozitate. Din punctul ăsta de vedere, exponatele de la Antipa cred că au o viață dincolo de moarte cu mult superioară nouă. La turism nu mă pricep în mod deosebit, dar îmi este foarte clar că omul post-modern este turist în propriul trup și atunci tevatura de vacanță sau week-end nu poate fi decât o ridiculizare a minimalizării sociale în care trăim. Simțirea-i desuetă când vine vorba de toleranță, aversiunea-i o glumă postumă nouă, în timp ce orice revoltă este finanțată pur cinematic. Nu văd nimic nou în scenariul ăsta pe care-l cunoaștem literalmente din fașă, îl ignorăm când ne convine sau îl rescriem pentru a crea iluzia unei mobilități de altfel inexistente. Ca și pe vremuri, ne perindăm dintr-o stațiune în alta, de la un oraș la altul, de pe un continent pe celălalt și ne simțim mai bine știind că am văzut lumea. Clicăm-pe sau bifăm subconștienta apartenență, fie chiar și de o clipă, la altceva.
Ați reușit să publicați și afară cărți, articole, ați participat la diverse conferințe și workshop-uri internaționale. Cât de greu a fost să reușiți să vă impuneți?
Nu m-am impus, m-am exclus. Menirea puerilă a scrisului ce trebuie neapărat publicat pe înțelesul tuturor și, deci, pentru toată lumea, m-a dezvățat de mine ca de o umbră nefolositoare surprinsă la timp, între viață și moarte, pe un colț de hârtie sau altul. Articolele sau cărțile pe care le-am publicat sunt un bun indiciu al travaliului uman de-a fi ce nu vor alții. Conferințele la care am participat din simplu zel academic m-au învățat să nu-mi asum superioritatea nici în caz de extremă urgență. Doar știu toți că nu te poți impune ca femeie! Poți să seduci, să îți plângi de milă sau, mă rog, să te faci soră virtuală cu icoana maternă. Ca scriitoare, nu ai decât să răstălmăcești acest abis dintre putere și infantilism fără să-ți dai răgazul să te întrebi dacă nu cumva sunt unul și același lucru.
Reușitele-s ca gripele, te țin în suspans. Greutatea, însă, e o malformație profesională. Cărțile, se zvonește, își au propriul destin.
Cu toate că ați fi putut continua o carieră academică (ați lucrat ca asistent universitar în Ottawa, în timp ce urmați cursurile de masterat și doctorat), totuși nu v-ați dorit să continuați pe acest drum. Care era visul dumneavoastră? Ce vă doreați, de fapt?
Dacă visul este un ombilic extins între om și neom (fie el dumnezeu, înger sau drac), atunci pot spune că nu am visat niciodată să fac altceva decât ce fac. Mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi urmat alt drum? Nu știu. Nu cred că există altă cale intelectuală, cel puțin pentru mine. Dacă ar fi existat, aș fi fost unde nu sunt, înglodată în datoriile-farmece lumești și fără un simț al dreptății artistice. Ce mi-aș fi dorit? Să nu scriu niciodată.
Ați fi de acord să urmați o carieră academică în România în paralel cu munca de scriitoare?
Nu. Am avut partea mea de promisiuni, oportunități și nenumărate eșecuri în a mă convinge că trebuie să mă înrolez cunoașterii instituționalizate. Amintirile mele academice gravitează în jurul „cutiei negre” a culturii. Celelalte impresii sunt disimulate zilnic de graba cvasi-mistică a roiurilor de afaceriști și profesioniști în trucuri monden-statice. Memoria unui scriitor, însă, este ca apa, nu știi dacă poți să o bei sau nu. N-ai idee dacă ți-e sete, de ce, de când, și, până la urma urmelor, trebuie să te întrebi: cum poți educa pe cineva în pofida H2O-ului?
Scrisul este pentru dumneavoastră viața însăși sau, cel puțin, asta mi-a reieșit mie din cât am apucat să vă cunosc. După „Zaria” (primul volum publicat după revenirea în țară), ați mai scris și alte cărți. Ce urmează și cum vedeți drumul scriitoricesc pe viitor?
Scriu ca să fiu. Viața, din păcate-i altceva. Eu am fost și sunt foarte puțină în afara scrisului. Nu mă atrage zarva exponențial-esențială trăirilor nefiltrate mental sau psihic; nu mă regăsesc nicăieri în afara hârtiei și nici nu mă consider a fi o persoană cu șarm, fler sau umor; sunt „eu” fără a fi altceva decât covârșitoare persistență sau perseverență în a ști ce-i (ne)ființa. Zaria este un omagiu intraductibil adus limbii române. Industria de carte își scrie singură odiseea pierderii și a câștigului exploatator sau doar accidental de grandios. Capul plecat, ca și reclama-laudă, ajută visceral, teatral, temporar, dar nu și pe termen lung. În plus, copywrite-ul este un blestem juridic (de) nejustificat: 10% pentru autor, 90% pentru editor/vânzător. Să ne mire o astfel de religie argo-gotică în profituri spirituale? O atare mentalitate a-dicțională a transcrierilor dintre ieri, azi, la fel și mâine sau într-o sută-două de ani conjugați liric? Sau să ne revenim din reveria câștigului bruto-net și să concepem o cultură română care să spună mai degrabă „nu”: nu import concepțional, nu sponsori, nu gândire de dragul gândirii. Simplu, ce avem de spus trebuie spus fără a ne codi. Și nu sunt o adeptă a bufoneriei, sunt, în definitiv, o intelectuală ca oricare alta (poate doar un pic mai în vârstă).
După Zaria, urmează o suită de cărți mai mult sau mai puțin dure, sincer-îndulcite, sau doar pline de umor. Viitorul? Nu-i în mâinile mele, deși scriu ca să mă dezic de el.
Care sunt deosebirile dintre piața editorială de aici și cele de dincolo?
Niciuna? Aversiunea turistică de care vorbeai mai devreme se aplică și în cazul industriei de carte. „Nu vă vrem! Poate într-un deceniu sau altul al cerșelii mediocre-n litere vă vom accepta post-priori dar nu și de facto.” Voi puteți fi oricine, dragi studenți, emigranți, globaliști sau doar vilegiaturiști repatriați. Noi ne așteptăm să durăm periodic-perpetuu, a priori și ad infinitum. „Mulțumim de răspuns,” ar fi replicat Baudrillard. „Nu-i nicio problemă, ne convine să nu vreți mai mult. Baudelaire sună bine, dacă nu ca scriitor, măcar ca om,” replică AI-ul din Tibet sau Chile.
Lăsând gluma la o parte, într-adevăr, mi se pare foarte problematic să vorbesc despre o industrie (oricare, de altfel) într-un limbaj pe care nu-l deține, dar pe care îl promovează ca aparținându-i. În ultimă instanță, ori noi ne-am erija în industrialiști, ori ei s-ar preface în scriitori și atunci am înceta cu toții să ne mai facem iluzii despre soarta imberbă a culturii. Nu s-ar câștiga nimic dar, desigur, ne-am putea mândri că am obținut dumnezeu știe ce. Omul-produs, ca și obiectul-cult, ar deține adevărul-cifră-de-afaceri.
Unii autori își pot scrie romanele doar în limba lor natală. Alții constată cu surprindere că pot exprima mai bine sentimente profunde, dureroase în limba engleză decât în cea natală. Pentru dvs cum este? În ce limbă scrieți mai bine?
Nu am o preferință, dar nici nu am mai scris în engleză de când am revenit în țară. Nu-i simt lipsa deocamdată, mă mulțumesc să scriu în românește și să umplu golurile literare suferite în exil.
De când v-ați întors în România, simțiți lipsa vreunui lucru din Canada? Totuși ați trăit acolo 30 de ani.
Nu-mi dau voie să regret nimic și acest efort presupune un fel de „uitare absolută” înrădăcinată în dorința de a pleca de acolo așa cum am plecat și de aici: fără să mă uit în urmă. Normal, pe atunci eram tânără, acum sunt un pic mai matură, iar lucrurile despre care mă întrebi nu mai par chiar atât de importante. Dependența de un lucru sau altul creează obiceiuri și nimic alt, iar eu, prin constituție, nu sunt adepta niciunui tabiet existențial. Scrisul m-a învățat să nu mă atașez de nici un gadget, trofeu sau produs-verset impus sau dedus colectiv. M-am obișnuit să trăiesc simplu, să nu fac împrumuturi și să nu mă înamorez material. Icoanele-tare false ale comerțului și traficului clandestin (de droguri, arme, oameni etc.) sunt infinite, pe când eu, în mod sigur, nu pot fi Don Quijote decât pe hârtie.
Dacă ar fi descrieți experiențele pe care le-ați trăit în România printr-un singur cuvânt și, la fel, pe cele canadiene, care ar fi acele cuvinte?
Mi-ar fi imposibil să găsesc un singur cuvânt care să reflecte multitudinea de experiențe trăite ca într-o oglindă opacă interpusă între aici și acolo. Probabil ar fi mai potrivit să las timpul să dea un asemenea verdict, să pună un „label” sau să diagnosticheze diferențele dintre două culturi care nu au nimic în comun în afara gradului de civilizație. În măsura în care există, aceste diferențe culturale sunt stabilite prin intermediul prea obișnuitelor amintiri, poveștilor plicticos-parvenite sau revizitării unor momente-chei-subliminale și atunci cred că merită să ne întrebăm: oare nu ar fi mai potrivit să nu ne mai amintim nimic, să nu mai povestim și, cert, să nu mai revizităm trecutul? Să uităm căile comune ale gândirii politice și să curățăm oglinda-obiect în care ne regăsim de câte ori ne căutăm privirile, ne cercetăm machiajul/masca sau ne admirăm hainele? Ar fi cuvintele de prisos? Am (re)deveni, noi, românii, numai gaj vizual, țigănie fal(n)ică, sau (in)cultură minoră? În România mi-am trăit copilăria, în Canada am refuzat să mă maturizez social și încă sunt incompletă pentru că aleg să scriu.