Ce impact au percepțiile noastre despre viață și comportamentele noastre asupra relațiilor de prietenie? Cum suntem noi în calitate de prieteni și cum am ajuns să fim în acest fel? Reflectarea la răspunsurile acestor întrebări, spune dr. Marisa G. Franco, le va aduce cititorilor bestsellerului New York Times, „Arta prieteniei. Cum ne poate ajuta știința atașamentului”, recent publicat la Editura Trei în colecția „Psihologie practică”, revelații în ceea ce privește interpretările realității construite prin intermediul experiențelor de viață și a evaluării propriei persoane. Aceste interpretări se bazează, de asemenea, și pe stilurile de atașament fomate în copilărie. „Chiar dacă atașamentul evoluează pe baza relațiilor noastre prezente, teoria atașamentului arată totuși că modul în care noi privim relațiile nu este obiectiv: el este influențat de trecutul nostru și de modul în care părinții, iar apoi și alte persoane din viața noastră au reacționat față de noi. Însă cei mai mulți dintre noi nu recunosc acest lucru. Noi credem că percepțiile noastre – modulate de stilul de atașament – sunt o reprezentare corectă a realității.(...) Personalitatea noastră, alături de felul în care ne manifestăm în calitate de prieteni, este modelată de trecutul nostru: simțim că putem fi iubiți întrucât cineva ne-a iubit în modul potrivit”, precizează autoarea cărții.
Pentru cei interesați să descopere ce stil de atașament au și cum acesta le ghidează comportamentele, dr. Franco explică pe larg, atât prin expunerea teoretică și explicarea acestora, cât și prin teste și exemple din cazuistica profesională.
Trei stiluri principale de atașament reprezintă tot atâtea mecanisme de răspuns în situații conflictuale sau în interacțiunea și abilitatea de a ne face prieteni, iar de acestea depind adaptarea, sentimentul de bine și sănătatea noastră emoțională și fizică.
Atunci când au format un stil de atașament securizant, persoanele presupun că merită să fie iubite și că pot avea încredere în faptul că ceilalți le vor oferi această iubire. Această credință devine un model inconștient, care își face simțită prezența în toate relațiile din viața lor, ajutându-i să plece de la presupunerea că oamenii nu au intenții rele, să se deschidă, să ceară ce au nevoie, să-i susțină pe cei apropiați, să presupună că aceștia îi simpatizează și să fie capabili de intimitate. Mai mult decât atât, „conform studiilor, sentimentul de siguranță este un predictor foarte puternic al rezilienței și al reglării stresului. Un sentiment robust al sinelui, netulburat de micile certuri care apar inevitabil în relațiile cu cei apropiați, le oferă persoanelor cu atașament securizant echilibrul necesar pentru a-i trata pe ceilalți cu amabilitate și bunăvoință”, reușind astfel să își păstreze prieteniile în zone autentice de relaționare. Iar în timpul unor conflicte să nu apeleze la strategii nocive cum ar fi retragerea emoțională sau dorința de a le face pe plac celorlalți, negând nevoile propriei persoane.
Cei cu stil anxios, completează autoarea, presupun, ca și cei cu stil evitant, că oamenii îi vor abandona. În primul caz, pentru a nu fi abandonați, ei se agață de alte persoane, fac multe sacrificii pentru a le face pe plac sau se aruncă prea repede într-o relație intimă. Construirea unor relații extrem de intime rapid le alină temporar teama de abandon, dar tind în acel moment să își dizolve propriul sine și să renunțe la tot ce îi definește. Ele oferă mai mult decât primesc, expun prea mult din viața lor încă de la început fără să evalueze reacția sau gradul de implicare a interlocutorului și acordă prioritate nevoilor celorlalți. Prin acest comportament, încercând să le fie de ajutor celor din jur și nespunând niciodată „nu”, ei își construiesc imaginea unei persoane agreabile, săritoare, demne de afecțiune și iubire, o persoană care nu ar fi niciodată abandonată sau respinsă. Această construcție aduce multă suferință, nesiguranță și anxietate, iar cercetările de neuropsihologie arată că persoanele cu atașament anxios sunt mai sensibile la respingere. Și orice fel de gest poate fi interepretat în acest fel. „În cazul lor, o respingere se resimte ca un atac asupra întregii ființe. Gândiți-vă cum ați reacționa dacă cineva v-ar fura pachetul pentru prânz, dar acasă ați avea frigiderul plin de mâncare, comparativ cu situația în care nu ați avea nimic altceva de mâncat în afară de acel prânz”, subliniază Franco, printr-o metaforă în care mâncarea reprezintă iubirea și stima de sine pe care se bazează resursele interioare care ne „hrănesc” în fiecare zi de adaptare la stresorii cotidieni.
Pornind de la aceeași teamă de abandon, persoanele cu stil de atașament evitant în loc să se agațe de oameni ca cei anxioși, îi evită. Intimitatea pentru ei înseamnă că pot fi răniți, deci îi țin pe ceilalți la distanță, evită vulnerabilitatea și părăsesc prematur relațiile. Iar acest comportament îi rănește în primul rând pe ei. Cu atât mai mult cu cât conexiunea cu cei din jur este benefică în procesarea emoțiilor și ajută la eliberarea lor. Iar în aceste cazuri de retragere, emoțiile rămând blocate în corp, în gânduri ruminative și tind să întărească și mai mult comportamentul de evitare. „Atașamentul evitant este corelat și cu funcționarea mai slabă a sistemului imunitar, cu migrenele și cu durerile cronice. În ciuda acestor suferințe, rușinea este pentru persoanele evitante un motiv suficient de a se retrage continuu într-un ciclu autoperpetuat. Strategia pe care o folosesc ca să se descurce cu emoțiile este refularea acestora”, urmată de retragerea din relație sau împietrirea în ceea ce simt sau în reacții. Vulnerabilitatea, a cere sprijin, a gestiona un conflict, a-i accepta pe ceilalți - toate aceste comportamente pe care cei cu stil de atașament evitant nu le practică de teamă – sunt, de fapt, esența prieteniei și a relațiilor de sprijin care pot schimba nu doar percepția și stima de sine, dar și calitatea vieții, în general.
Cum pot fi schimbate aceste comportamente și transformate în interacțiuni pline de semnificație și în conexiuni autentice cu cei din jur, autoarea expune pe larg în volumul Arta prieteniei. Cum ne poate ajuta știința atașamentului.
Marisa G. Franco este psiholog, profesor la Universitatea din Maryland, SUA și speaker. Scrie despre prietenie pentru Psychology Today și colaborează cu New York Times, Vice și The Telegraph.