Criticul şi istoricul literar, eseistul şi scriitorul francez Éric Dussert străbate un parcurs literar fascinant și pasionant: de la cronică culturală la editare, de la arheologie literară la eseuri critice. Se investeşte masiv într-un profund travaliu de arhivar şi citeşte cu nesaţ biblioteci întregi pentru a-şi aduna necesarul material documentar.
Pierre Jourde a scris pe blogul său Confitures de culture cum Éric Dussert a fost precedat în acest apostolat [salvarea anumitor scriitori de la uitare] de oameni precum Charles Nodier, Charles Monselet (Les Oublié et les dédaignés), Gustave Brunet, Pascal Pia, Hubert Juin, Raymond Queneau, André Blavier (Les fous littéraires).
In interviul intitulat "Cercul posterităților dispărute” apărut în numărul 4 din 9 septembrie 2013 al revistei GONZAÏ (material reprodus parțial în continuare, cu permisiunea editorului) - jurnalistul Roman Oswald reușește să-i smulgă câteva confesiuni inedite despre motivațiile sale.
Atent să despartă valoarea de pleavă, Éric Dussert și-a folosit cei mai buni ani în calitate de cititor pentru a parcurge (în sine, nu este deja ceva grozav?) și a fişa fiecare dintre lecturile sale. De-a lungul anilor, după ce a examinat cea mai mare parte a corpusului literar, s-a concentrat îndeosebi asupra oilor negre ale literaturii (le mai spunem şi „corbi albi”, dacă sunt vorbitori de limbă rusă în sală). Datorită răbdării de entomolog pe care a investit-o în această grea muncă („Gândire/Clasare”, așa cum ar spune Pérec), Éric s-a trezit rapid cu un munte de informații esențiale în braţe despre autori care încă nu au terminat de a-și ispăși păcatele în purgatoriul Istoriei Literare (cu „i” majuscul și „l” majuscul ca în Huo Rataţilor). Apoi a mers şi mai departe, năzuind să facă ceva cu toate aceste însemnări pe care nu s-a putut decide să le scurteze (ca nu cumva aceste fișe de lectură să nu ajungă pe sub furcile caudine ale timpului care murdărește totul!). A construit el, ca toți ceilalți, un blog? Da, dar întrucât pe-atunci internetul nu era decât un vis umed în mintea lui Steve Jobs, omul nostru a trebuit să se descurce clasic, consemnând poveştile pe hârtie. (Roman Oswald despre É. D.)
Roman Oswald: De unde această fascinaţie în raport cu scriitorii uitaţi?
Éric Dussert: Întotdeauna spun asta, deşi poate fi ceva anecdotic, dar hei, cred că are totuşi un pic de sens. Provin dintr-un oraș numit Vienne, aflat la sud de Lyon, urbe care a fost capitala galilor înainte de Lugdunum. Pe scurt, acolo, în Valea Ronului, oriunde dai cu lopata, răsar bucăți de ceramică. Asta a deşteptat în mine un gust pentru comori sau măcar dorința de a scoate la iveală lucruri, de a descoperi și de a dezgropa. Evident, pentru că am vrut să mă fac arheolog când eram copil, rezultatul e că nu am devenit aşa ceva. Dar acum, în adâncul sufletului, sunt un fel de arheolog printre hârţoage.
De ce mai curând cărțile decât orice altceva?
În mod ciudat, eu nu am fost preocupat de literatură în copilărie, iar părinții mei nu aveau o bibliotecă deosebit de bogată. Și a trăi la periferia Viennei însemna practic să trăieşti la ţară... Eu nu am avut o mulțime de cărţi, așa că am citit cam tot ce mi-a picat în mână, cele câteva exemplare din Livre de Poche pe care le-am găsit în jur sau enciclopedia Tout l'Univers și apoi varianta Bordas, pe care am citit-o din scoarţă-n scoarţă, cu excepția volumului de matematică, unul care mi s-a părut întotdeauna cam prea nostim, ca să mă exprim astfel. Apoi am absolvit un Bac B și am studiat la Sciences-Po, cursurile ținându-mă încă destul de departe de literatură. Treptat, mi s-a luat de cursurile de drept constituțional, am sărit peste orele din program și am iniţiat adevărate razii pe la buchinişti. De literatură m-am apropiat și prin intermediul jurnalismului: la 18 ani, am început să lucrez ca independent pentru paginile culturale ale suplimentului din Lyon al gazetei Libération. Am avansat apoi la Villetaneuse pentru a face singurul DESS în materie de editare din Franța, cel creat de Jean-Marie Bouvet, fost reprezentant al Editurii Hachette în Africa.
După absolvire, ce-ai făcut?
Ceva nebunesc: serviciul militar! Dar mi-am găsit un loc la editura militară a revistei Stratégique. La sfârșitul stagiului militar, mă întorc la Paris dar începe Războiul din Golf, deci e criză, deci dezastru pentru carte, ca întotdeauna, așa că editurile încep să o dea din colţ în vale. Restricții bugetare și tot tacâmul. Am fost norocos că am găsit un loc de muncă la Biblioteca Națională.
Păstrând însă un picior în zona editorială.
Da, exact. Am lucrat mai întâi pentru revista de ştiri Brèves și de altfel îmi continui colaborarea acolo, pentru că directorii acestei publicaţii, Martine și Daniel Delort, sunt oameni cu-adevărat drăguți. La început, scriam cronici la cărți, apoi făceam revista revistelor, o activitate prea extenuantă la care am renunțat pentru binele vieții mele sociale, ulterior inventând o rubrică care să-mi semene mai mult și care să-mi ocupe mai puțin timp: „Să recitim”, oarecum comparabilă cu cea pe care o am în Le Matricule des Anges.
Primul „pierdut”, din moment ce așa se numește rubrica ta din Matricule, cine a fost?
Victor Barrucand. Acesta este primul pentru că deja îmi doream să-l reeditez de ceva timp. Pâinea gratis urma să apară la un editor elvețian numit Canevas, de la o casă editorială condusă de Maurice Bourg, care acum cred că a dispărut complet din circulație.
Cum ai ajuns să gestionezi colecții în cadrul unor edituri?
La o conferință editorială de la Matricule, cu Thierry Guichard și Philippe Savary, l-am cunoscut pe Eric Naulleau. Se dovedește că amândoi avem aceeași latură... cum să spun... eram negri în cerul gurii. La scurt timp, el şi-a bătut capul să creeze o editură, l’Esprit de péninsules, și mi-a cerut să înfiinţez acolo o colecție de literatură. Aşa se naște „L’Alambic”, pe care o voi prelua ulterior la l’Arbre Vengeur, casa de editură a lui David Vincent și Nicolas Étienne din Bordeaux.
Ce editezi pentru moment?
Lucrând la Biblioteca Națională, într-un fel m-am bucurat de o formare accelerată și a trebuit să citesc o mulțime de clasici. Îmi dau seama apoi că în Matricules istoria literară este neglijată în favoarea noutății. Pur ilogism, întrucât nu se poate înțelege noutatea dacă nu se cunoaște antecedentul. E un truism. Să scrii un roman naturalist astăzi nu are sens. Dar dacă nu l-ai citit pe Zola, nu-ți dai seama de asta. De aici rolul critic care ar trebui să reamintească faptele din trecut... Am spus „ar trebui”. Pe de altă parte, odată ce l-ai citit pe Zola, îți dai seama că sunt o mulțime de scriitori contemporani care ne fac să ne întoarcem la un soi de naturalism împachetat în sosul de astăzi, schimbând decorul, pur și simplu, și, de asemenea, constaţi că există naturaliști de tipul „canal istoric” care nu se mai citesc. Henry Céard de exemplu sau Marc de Montifaud. Sunt băieți interesanţi, trebuie să-i citiți! Terrains à vendre au bord de la mer in-dis-pen-sable (http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k617262)!
Ce efect are asupra ta să dezgropi o operă, să fii primul care a descoperit-o și să-i faci şi pe oameni să o descopere?
Când am citit poeziile lui Adolphe Vard, m-am bucurat. Mai nou, am găsit texte inedite ale unui mare scriitor care vor apărea mai târziu, deci sunt bucuros ca un copil. Şi chiar mai mult, am publicat un roman de René Dalize numit Le Club des neurasthéniques și care a apărut în foileton în 1912! A fost prieten de facultate cu Apollinaire, cel mai vechi prieten al lui! Și nimeni nu știe cine este René Dalize! Ce să-ți mai pui întrebări despre circuitul informațional din cadrul elitelor, nu? Acest roman este fabulos! Ei bine, printre cititorii și „prietenii” lui Apollinaire, nimeni nu s-a ostenit să se intereseze de René Dalize. Dacă ar fi fost doar citit, ar fi fost imediat reeditat, nu există nicio îndoială. Este un roman adevărat, care se citește de la sine, foarte amuzant. Asta dă de gândit, așa cum spun socio-idioţii, nu-i așa?
Am să vă spun o mică poveste, tot despre acest apetit, unul care mi s-a trezit foarte devreme, de a căuta la margine. Când eram student la Lyon, îmi amintesc într-o zi când m-am trezit în Place Bellecourd în fața coșului cu vechituri la 1 franc (0,15 euro) de la librăria Flammarion. Am cumpărat acolo un Genet, un Maurice Roche, un André de Richaud. Graţie lui Richaud, am înțeles că există o literatură pe care noi nu o cunoșteam. Aisbergul. Am fost șocat de începutul cărții: „Nu sunt mort. E mult mai rău” (= asta amintește de stângăcia intenționată a lui Duras la începutul romanului L’Amant: „Foarte devreme, aveam fața de bătrână, nu știu dacă-i toată lumea la fel”) . Cum putem scrie asta? Cine își poate permite? Este literatură? Asta mi-a deschis ochii și aşa a început totul.
Este prea ușor să fii interesat doar de ceea ce iese la suprafața lumii. Baloanele de săpun au culori nebunești, da, dar se sparg repede.
Éric Dussert este autorul volumelor: La littérature est mauvaise fille (L’Atelier du Gue, 2006), Comme des enfants. L’Âge pedophile du capitalisme (Anabet, 2006), Alfred et l’omnibus (Cynthia 3000, 2007), Aphorisme (Fornax, 2009), Une forêt cachée (LTR, 2013), Cachée par la forêt (LTR, 2018). Este co-autor al volumelor: L’Arsimplaucoulis, délice des Carpates (Fornax, 2003) cu Valérie Rouzeau, Les Mille et Une Vies des livres (Librairie Vuibert, 2014) cu Éric Walbecq, Les Secrets des livres (Librairie Vuibert, 2015) cu Éric Walbecq, Retrofutur (Buchet-Chastel, 2018) cu Cédric Carles și Thomas Ortiz, Les Mots du livre (LTR, 2019) cu Christian Laucou. Publică cronici literare în La Quinzaine littéraire, Le Monde diplomatique, Le Matricule des Anges, La Revue des revues și pe blogul său personal ― L’Alamblog.
La editura L’Arbre vengeur este directorul și fondatorul colecției Alambic care distilează descoperiri îndrăznețe: Les tortues de Loys Masson, Quinzinzinzili de Régis Messac, Mon caméléon de Francis de Miomandre― doar câteva din cele 25 de titluri de până acum.