Scriitoare româno-canadiană cu experiența publicării de volume de eseuri, filosofie politică și beletristică atât în România, cât și în Statele Unite, Irina V. Boca a lansat la întoarcerea în țară, după 30 de ani de exil, romanul Zaria. Publicat la Editura Moft, romanul „conceput ca un omagiu intraductibil adus limbii române” vorbește despre condiția artei și artistului în contemporaneitate. Narațiunea de un lirism intens ia forma unei povești de dragoste și sacrificiu, totul gravitând în jurul „filiației subtile care ne leagă de artă”, după cum spune autoarea. De ce avem nevoie de literatură – mai ales în lumea de azi? Cum se raportează la ea cititorii, dar mai ales scriitorii ne spune Irina V. Boca în eseul de mai jos.
A ne întreba franc de ce avem nevoie de literatură este echivalent cu a ne întreba cum învățăm să fim, de ce (nu) suntem naivi sau unde și de când ni s-a părut profitabil să ne erijăm în intelectuali de contra-valoare literară. Dar să nu ne grăbim, pentru că astea sunt șovăieli de culise, evident, din moment ce avem scriitori înseamnă că avem și literatură!
Dar nu este așa. În lumea vizuală în care ne obosim muncind și ne răsfățăm în fața TV-ului, googălind consumeristic sau răsfoind un roman polițist, amintirea posac-oneroasă a literaturii răsună a hohot uitat din greșeală într-o carceră sau alta a minții modernizate ad-hoc, la noroc sau poate în vremurile de demult, când adevărații cititorii încă mai scontau pe cuvântul scris ca pe propriul ego. Pe atunci, litera reflecta imaginația (ne)parvenită a unui suflet sau două sau niciunul. Amănuntul durea ca un coșmar, noaptea era nesfârșită, iar în scris se cernea voința vagă a familiarului și a inamicului său străin de bine, plăcere sau fabulație. Tot pe atunci, literatura trebuie să fi fost numai un zvon, un portret șters sau un uimitor deznodământ al însemnelor arhaice cizelate pictogramatic de pe-un vas de argilă pe un perete de grotă, pe o piramidă sau piatră comemorativă a unui renumit city-state, sau pe o statuie târzie a unui imperiu rustic sau altul. De atunci și parcă dintotdeauna, literele par să se confunde cu praful, colbul, mica sau austerul gips al secolelor sortite să îndure violența, absența sau inconștiența unui idiom.
„Literatura nu-i decât un vis epic fără sfârșit”
De aici, din umbra avatarurilor literate, se poate deduce că „literatura trebuie să se fi născut dintr-un spirit!” Într-adevăr, cum altfel? Cine ar mai vrea să scrie dacă ar deține tot ce-i trebuie, incluzând hrană, un pat și eventual o masă? Cine nu s-ar speti să amortizeze râvna bahică a puterii omului (avut, de rând, sau doar ales) și, în final, să asculte liniștea de țintirim în care minciuna și adevărul par a fi totuna? Oh! Cine n-ar vrea să înșiruie cuvinte în loc să guverneze cu orice preț, să risipească euro/dolari sau să fie liber proletar? Din păcate sau din fericire, literele se dezmint foarte rar de haosul obișnuinței. Că vor sau nu, ele se ascund politic și se imită unele pe altele, ca psalmii moșteniți doctrinar, rețetele de fericire, știința sau conștiința vagă a răului moștenit de când lumea. Și pe bună dreptate. Până la urmă, limba (oricare ar fi) e una, scriitorii ei sunt din ce în ce mai mulți, iar literatura nu-i decât un vis epic fără sfârșit.
Se spune adesea că ceea ce (ni) se întâmplă în somn ne îngrozește și ne inspiră și (nu) arareori ne instigă să acceptăm sau să propunem un challenge atât literaturii, cât și scrisului. Segregarea politică, deștele fine ale sărăciei, anchiloza socială, repetiția, deziluzia sunt șoapte mărunte în noaptea literelor și-a ecourilor lor amoroase ce ne devin nouă, pe zi ce trece, un soi de dublură, o armură austeră, dacă nu chiar stingheră a realității intelectuale din care ne tragem cugetul scriind, citind, gândind pentru alții – ceilalți de azi, de mâine, poimâine, tu, el, ea etc. Când și când, ne apucăm să rafinăm cuvintele învechite, conceptele, noțiunile [împrumutate pe nopți albe, frisoane culte și fraze ieftine], pentru ca apoi să ne întâlnim în oglinda de-o clipă a rațiunii impure sofistic sau în chiasmul feroce dintre lucru și om. La drept vorbind, nouă, românilor, nu ne mai rămâne decât să ne desfătăm la masa fadă a negocierilor și să constatăm că literatura este: Concretă-masculin. Mortificată-feminin. Neutră-gender. Veșnic datoare și, deci, în zdrențe demonoide. În vântul capitalist ce suflă omniprezent, litera tace uimită trândav de-o imagine neîncăpătoare sau alta, de-un joc buimac, dar versatil-nuanțat, căci unde nu-i demers, nu există recurs pentru inexistentul dat uitării. Unde nu am știut să citim, n-am câștigat nici de-o acadea. Am aplaudat. Ne-am lăudat făloși-orient, occidentul era departe, orizontu’ era un hogeac de glume deocheate, onoarea literară se întrupa într-o târfă cu salariu minim, frăția țesea un basm cu zâne, sânziene și alte creaturi nelumești (deduse mai mult sau mai puțin retrograd din zestrea poetică a lumii ghettoizate fără veste), iar senzualitatea dual misogină a culturilor mici (devenite „mari” prin coaliții multiple și decepții fără număr) se rescria pe ștatele populare ale seducției mistice și lipsei culturale autentice. În ultimă instanță, că suntem „mici”, „mari” sau doar „medii” pe scara ambițioasă a lui Lazarus, presupune să (nu) recunoaștem că infinitul e nesfârșit și că vestea bună-i încă o dovadă inutilă a ne-nimicniciei de-a scrie.
În fond, genul literar trebuie să fi debutat cu obligația spirituală de-a fi indo-șaman, vânător idilic, bărbat cu rădăcini ancestrale și un pic poet, dar foarte rar sau doar dificil de sărăntoc în ureche muzicală și, deci, de neauzit sau (de) nerecunoscut în ierarhia cosmică a timpului pierdut. Poezia-i feminină, știe toată lumea, din moment ce o finanțează din ce rămâne la întâmplare pe masă, fie os, antenă de gândac, dumicat sau picătură de vin, fie fulger melaminos sau doar (o) farfurie, căci cine gătește dacă nu femeia-muză-lirică în realități vulgare? Cine scrie poezie, dacă nu cine nu are ce face sau, mai bine zis, cine cinează pe gratis sau definitiv de irevocabil într-un coșmar literat de nestrămutat altfel decât printr-un provincialism ușor de tradus în realitatea misterioasă a identității universale?
„Noi patronăm, voi mimați,” se grăbesc să dicteze ego-urile culturii mediocru-minore în ravagii unilateral sentimentale. Și atunci parcă ne vine și nouă (femeilor) să gândim citind sau scriind ce ne pică la îndemână. Parcă am fi „noi” și altele și apoi o voce minuțioasă a tăcerilor. Parcă am vrea să flatăm/îngânăm la unison: „Noi fil(tr)ăm, voi reproduceți trezoreria epică a limbii agramate scump-obscen de către mulțimea gălăgioasă în verbe-premonitorii, substantive-bâlci și minciuni plenare”. Altfel spus, filosofia vieții noastre decade minuțios de la un cuvânt nespus la altul (poetic, dar mai ales ilicit) și atunci trăirea ca-atare nu pare a fi decât un surplus-în-minus al elocvenței (ne)efeminate.
„Româna și literatura sunt două fețe mascate ale aceluiași sfinx”
Tăcere. Timpul se scurge grăbit în culisele din care literatura pare să renască din cenușa indolenței și-a bețiilor anarhice ce-o rescriu fără sacrificiu sau speranță. Cultura-i deodată universală, premiată, copiată la indigoul cerebral al micilor/marilor reduceri la afecte ieftine (dar durabile). Iar și iar, viața devine o scenă a prețioșilor gânditori ascunși între faldurile cortinei de catifea ca niște iele sumbre ale unui dicționar pseudo-politic în ierarhii trofice. Iar ni se pare că româna și literatura sunt două fețe mascate ale aceluiași sfinx în orbitele căruia arde încet fierea conțopistă a trecutului uitat din pasiune sau din pură neglijență într-o bibliotecă sufletească sau alta.
Literatură azi? Când alarma de pe noptieră țiuie a morbide cereri și amânări? Când litera descoperă fața hâdă a reclamelor creditate mafiotic-docent în analfabetism global? Când pluta poeților naufragiază într-un delir troienit la singular și scrisul este demodat obscen, ca orice gadget de altfel, ca și originea sau istoria reformată în favoarea unei alianțe postume. Cu cine? De ce? Cuvântul nu-i decât un cavou de ego-uri rezonante, litera bâjbâie rupestru de parlamentar, scrierea se înșiruie ca un scut părelnic între ieri-mâine, viață, neant, fâșie monetară sau doar cont bancar în adjective prolifice și adverbe-gaj. Proza-i goală ca o Afrodită împrumutată din obișnuință cultă sau fler oportun.
Dar să nu ne mirăm, literatura a fost dintotdeauna muzică fără muzicanți, pictură fără culoare, poveste fără caractere, teatru fără actori, război fără câmp de bătălie deja populat de cruciada mistică a meseriei de-a fi orice, chiar și lup de lut, imn calic în jale sau amorțeală vegetală din care să reînvie cruzimea literară ca o fabulă neesențială a imaginației omenești... și nu numai. Căci omul e unul, demonul altul, iar dumnezeu e numai un truc opiard al mizericordiei pământești. Așadar, să lăsăm literatura să dospească pioșenii fără răgaz sau deznodământ, crâncene verbozități, fiasco-uri parodice și alte puerile accidente ale intersecției dintre un destin și semenul lui oglindit în racla voluptății ca un plus sau minus sau... doar o diferență retardă măturată sub covorul pe care ne odihnim călcâiele de argint ale tradiționalei sațietăți. Să lăsăm literatura să viseze în liniște deplină? Sau, mai întâi, să ștergem oglinda fatidică de impuritățile boeme în eșecuri bine cunoscute cum ar fi vocabula incorectă, cenușia iminență sau ecoul surdo-mut al veacurilor de ignoranță brută.
Deși întrebarea adresată (în numele) literaturii aduce în prim plan răspunsuri contra-mascate în eufemisme pro- și con-, dubiul literar pare resuscitat mai mult ca apogeu al sublimității de-a fi recunoscut și reamintit ca-atare și nu neapărat în-sine. Rămâne să stabilim ce poate fi literatura dacă nu o muză întrupată într-o avangardă diletantă a pulsului istoric ce pare să miște lumea emancipată a manechinelor experte în trivialități și fabule docte.